~ Se vede amurgul mai palid ca niciodata, se simte mirosul frunzelor arse de arsita verii, oamenii-s mai lenti, pluteste undeva in atmosfera umbra toamnei nerabdatoare sa-si faca prezenta... Mi-amintesc cu nostalgie ca vor urma zilele acelea plumburii cand norii-s mai suparati si grei ca niciodata si-atat de dornici sa planga chiar si ei dupa vara pe care o lasa grabiti in urma. Realizez brusc ca natura iara-i golasa, dar ca acum mai mult ca niciodata sufletul-mi-e mai vestejit ca niciodata, de parca si el ar fi simtit toropitoarea vara... Zambesc usor si stiu care-i motivul pentru care starea mea generala se lupta cu picaturile ploii inca calde parca. Sunt eu cu mine, ciudat e ca intrebarile-mi curg siroi in minte si creierul meu (tot el) raspunde grabit la ele, tragand aceeasi concluzie de care evit sa-mi amintesc... Uneori intreaba ratiunea si raspunde inima, alteori e invers, dar niciodata nu se sfatuiesc pentru a ajunge la un consens amandoua, mereu una dintre ele se grabeste naiv sa dea raspunsul si mereu e cel gresit... Incep sa fiu furioasa pe propria-mi persoana, chiar asa am ajuns?! "Nu, nu", altcineva raspunde, deci surprinsa de calitatile multiple ale creierului uman il pun sa caute in arhiva lui prafuita de anii ordonati cronologic in sertarul amintirilor si....extrag nerabdatoare pe 1993, iarna... Probabil ca doream sa aleg opusul anotimpului care usor isi ia ramas bun acum... Sunt undeva aproape de evenimente nostalgice acum, insa atunci erau cele mai drage si apreciate... Realizez totodata ca m-am indepartat alarmant de familia la care cu siguranta inca si acum tin cel mai mult, dar mai reticenta in astfel de declaratii... Ca o amintire ruginita de lacrimi curse peste aceste amintiri imi vad parintii zambind de satisfactia si bucuria cu care atunci eu si frate-meu ne jucam in zapada din belsug asezata pe trotuare, plang sec in fata acelor trairi calde, dar atat de indepartate acum de mine... Observ indurerata ca desi neintentionat, m-am indepartat usor de cuibul in care mi-era asa de bine! Incerc sa-mi amintesc cand am spus ultima oara "te iubesc" mamei mele, tatalui meu, dar, mi-e greu...
Cad intr-un abis ametitor de reprosuri si ma simt vinovata. Da, sunt vinovata ! Sunt vinovata pentru ca am permis nimicurilor sa ma sece de daruirea sentimentului pur pe care-l aveam pe atunci si m-am lasat dusa de nas de culorile inselatoare ale altui sentiment nobil, de care inca n-am avut parte, nu de cel real... Totul e trecator, vremea se grabeste sa ajunga la sfarsit, anii trec, devin usor femeie si nu ma recunosc ! E o etapa mult prea noua pentru sufletul meu inca copil, ma simt brusc incoltita de responsabilitati cu care nu ma obisnuiesc, nu, nuuuu, nu aici e locul meu! Nu ma salveaza nimeni, am uitat sa iau cu mine colacul pentru astfel de situatii, de fapt, l-am avut vreodata?... Avara, seaca, golita acum de sclipiri dulci marturisesc cu ochii muiati de regrete amare ca imi iubesc tatal, mama, fratele, unchiul, matusa, varul, prietenii, va iubesc pentru ca voi faceti parte din inima mea, de fapt voi ati construit-o si promit ca acum, desi bandajata de plasturi indoliati n-am sa mai permit niciunui ghimpe oricat de stralucitoare i-ar fi privirea sa mai o chinuie asa cum a facut-o "EL"...
Voi lupta pentru ca acele cioburi din care sunt compusa acum sa formeze oglinda care va emana iubirea pe care n-am cunoscut-o, oglinda pe care voi o veti admira fiecare... Vreau sa aud cum exclamati "Aici sunt eu!"... si-acolo veti ramane pana cand valul mortii o va spulbera! Chiar si dupa asta...cand razele soarelui vor lumina amintirea, cand vei simti caldura lor, tine minte, e zambetul meu pentru TINE !~
